Zgomotul si industria

Mihai Iovanel
mihai.iovanel@gmail.com

Cum e posibil sa vorbesti fara sa spui nimic? Raspunsul e la Dan C. Mihailescu (prilejul i-l da „Dilema veche“, nr. din 7-13 februarie a.c., prin dosarul „Spiritul critic si mania contestarii“):

„Nu m-au convins“, scrie Dan C. Mihailescu, „necum atras, niciodata demolatorii de profesie, vidanjorii, tafnosii din principiu, gazetarii literari gata mereu sa-si sonorizeze numele prin tunuri, spargeri de prestigii, paradoxuri vulgare, injurii rezemate sfidator si megaloman pe NU-ul ionescian, rezultate din narcisism, delir de grandoare, frustrari si ranchiuna, cand nu din simplu carierism, interese de coterie, invidie sau pur si simplu comanda redactionala.“
„Fapt este ca, astazi“, continua acelasi, „revistele literare si mai ales paginile de cultura ale cotidienelor abunda in borhot resentimentar, mania provocarii cu orice pret, «gica-contrism» delirant, negatia perpetua si «pitbulismul» grotesc-ucigator. Cum aud de o carte buna sau un spectacol reusit in traditia armoniei si-a valorilor clasic-morale, stiu dinainte cat de vitriolant vor reactiona recenzentii X si Z, cronicarii de teatru Z si Y, pentru care conteaza numai abjectia provocatoare, dejectiile lirice, inversiunea si deriziunea.“

Acest gen de vorbire reprezinta una dintre caramizile de baza ale presei de la noi. E o mostra de ceea ce in termeni informatici se numeste zgomot. Dan C. Mihailescu mimeaza taiosenia, curajul, vivacitatea, se face ca scrie adanc, dar de fapt nu spune nimic. Citite la concret, referintele textului sunt alunecoase ca un sapun. Cine e X? Cine e Y? Oricine si nimeni. Ce inseamna „revistele“? Toate revistele? Nu, desigur. Unele. Da. Care? A, unele. Aia? A, nu aia. Ailalta? Nici aia. „22“? O, nu. „Romania li...“? Doamne fereste. „Observator cultural“? Taci sa nu te-auda. Nici aia, nici aia, nici aia. Pe scurt, niciuna.

In fine, asa se vorbeste la noi. Dan C. Mihailescu nu e nici primul, nici ultimul care o face.
Totusi, de data asta ceva m-a oprit asupra textului sau. Intampator, cunosc bine revistele si paginile culturale de la noi. Profitand de asta, hai sa numar steagurile.
Rezultatele sunt cel putin surprinzatoare.
Revistele
Nu ma voi referi la revistele din provincie. Nu pentru ca am prejudecati, ci tocmai pentru ca le cunosc prea bine. Provincia nu este un loc optim pentru aparitia unei reviste. Provincia ofera modelul unei lumi comprimate, in care toata lumea depinde (institutional, financiar, birocratic) de toata lumea. Posibilitatea criticii este extirpata din proiect: in provincie, critica cea mai benigna aduce a ultragiu maxim, a lezare ad personam. Pe de alta parte, prin natura de lume comprimata, pozitivarea este prin datul lucrurilor pilotata: studentii sunt incurajati sa scrie despre profesori, autorii in pozitii de putere intra automat in prioritatile recenzentilor: iese de aici o zeama lunga in care cuvinte lungi si limbi la fel de lungi sunt convocate pentru a lauda.
Exemplul cel mai gretos, dupa gustul meu, este Clujul. Majoriatea strivitoare a criticilor din Cluj scriu aproape exclusiv despre autori din Cluj. Poate fi vorba de un complex localist de inferioritate transformat intr-unul de superioritate: dar nu despre predominanta autorilor clujeni ca obiect al recenziilor e vorba. E vorba de tonul diabetic in care sunt facute recenziile. Presupozitiile dominante ale textelor se reduc la relatia de prietenie sau vasalitate intre recenzent si recenzat, nu la relatia dintre un critic si o carte. Iasiul este cam la fel. Singurii neieseni despre care scriu criticii ieseni (si, din pacate, ma refer in primul rand la cei tineri) sunt prietenii acelor critici ieseni.
O singura mare exceptie: „Vatra“ din Targu-Mures, o revista de multe ori first class. As trece si „Timpul“, dar pe partea de cronica literara – singura care ma intereseaza aici – sta rau.
Spre deosebire de modelul oferit de provincie, Bucurestiul este un spatiu neutru, un spatiu care voaleaza „localismele“. Relatiile sociale sunt aici mult mai expandate decat in provincie. In Bucuresti poti sa scrii fara sa cunosti pe nimeni.
Cel putin asa suna teoria. Iata cum arata practica.
„Luceafarul“ nu a contat si nu conteaza. A fost o revista mizerabila sub Tupan (sub Ulici nu am apucat-o), desi are meritul de a-l fi lansat pe Bogdan Alexandru Stanescu (pe care-l apreciam mult pe atunci: cumparam saptamanal revista doar pentru a-i citi cronicile; intre timp, desi a progresat ca stil critic, a incetat sa mai fie critic prin detaliul ca scrie masiv despre cartile pe care le scoate ca editor: un ins care incearca sa-ti vanda o marfa poate avea un discurs interesant sau util, dar critic nu mai este). Acum s-a relansat, dar ghici cui i-a fost dedicat dosarul primului numar? Ultimului roman al lui Gabriel Chifu, secretar al Uniunii Scriitorilor si prin asta demn de toata atentia.
„Dilema“? Aici cronicar este Simona Sora, cronicar conformist, de linie „justa“. Si Marius Chivu. Marius Chivu scrie despre autori care ii sunt utili social; perseverent si ambitios, nu s-a ingretosat niciodata sa linga ce era de lins. E un caz banal de arivism: incult si mediocru (disimulant insa prin talentul mimetizant), dar sarmant si cu bun plasament in campul cultural.
„Dilemateca“? Colectie glossy de recenzioare publicitare.
„Suplimentul de cultura“? Ha, ha. E o revista de casa editoriala – nici cei mai zvapaiati critici ai ei nu ii cer sa fie altceva. Singurul critic de aici care functioneaza intr-un regim relativ autonom imi pare a fi C. Rogozanu. „SdC“ a patentat criticul de editura, prin Doris Mironescu si Bogdan Romaniuc.
„Observator cultural“ a avut o istorie mai sinuoasa. A activat in primii ani (perioada Lefter) ca oficios imperturbabil al Editurii Paralela 45. In perioada Simonca s-a autonomizat, asa cum a reusit sa se autonomizeze si Paul Cernat dupa despartirea de Lefter. „Observator cultural“ are doi cronicari literari pe care ii citesc intotdeauna cu atentie si placere: Paul Cernat, pe care tocmai l-am pomenit, si Bianca Burta-Cernat (care sper ca, dupa ce a intrat redactor la Cartea Romaneasca, nu se va lasa afectata de aceasta calitate – dupa cum a dat semne, din pacate, in ultimele cronici).
La „Romania literara“, Organul prin excelenta al criticii literare (prin bunul oficiu al vremii de dinainte de '89), Editura Humanitas este bine implementata prin Ioana Parvulescu (coordonator de colectie acolo) si Sorin Lavric (care isi face agenda de recenzent in functie exclusiv de ce mai scoate Humanitasul). Un alt titular de rubrica, Tudorel Urian, pare sa fie rupt din filmul „La dispozitia dumneavoastra“. Presteaza egal cu sine (adica submediocru) la toate mesele „care merita“ si care ii par de bonton. Singurul critic adevarat al revistei (y compris autonom, desi este consigliere la Polirom) e Daniel Cristea-Enache. Paradoxal, comparativ cu vremea in care scria la ALIA, la „Romania literara“ personalitatea lui critica pare sa se fi estompat. Retras pe jumatate in istoria literara a prezentului, scrie direct pentru volum si vorbeste despre sine la persona a treia, ca Winnetou (Criticul crede asta... Criticul crede ailalta). Pare cumva resemnat cu pozitia lui de lider canonic, de instanta de maxima autoritate a generatiei tinere. In terenul minat de la „Romania literara“, Cosmin Ciotlos – titularul cronicii literare – pare condamnat sa nu deranjeze pe nimeni.
Mai ramane „Cultura“. La ea se refera Dan C. Mihailescu? Doar la ea?
Acum ziarele.
Ziare
La „Evenimentul zilei“, pe langa autorii ca si anonimi de reclame gratuite la RAO, Humanitas si Polirom, scriu Daniel Cristea-Enache si Dan C. Mihailescu insusi: doi profesionisti nesuspectati de viciile jurnalismului cultural invocate de Dan C Mihailescu („borhot resentimentar“ s.a.).
Seria Vasileanu a „Adevarului literar si artistic“ a mers pe serviciile de cronicar ale lui Bogdan Cretu (vezi critici ieseni) si Bogdan-Alexandru Stanescu (vezi Bogdan-Alexandru Stanescu). Dupa plecarea lui Vasileanu, „Adevarul literar si artistic“ a brevetat si practicat o vreme recenziile scrise de PR-i, redactori si coordonatori de colectie. Dupa, a recurs la Marius Chivu (vezi Marius Chivu).
„Jurnalul national“ publica la pagina de literatura prelucrari ale comunicatelor de presa.
„Cotidianul“ practica, sub mai multe semnaturi, publicizarea intensiva a Humanitasului si Poliromului. Exista si specializari: zici Cristian Teodorescu, zici Humanitas, zici Alexandra Olivotto, zici Polirom. O singura data am citit in „Cotidianul“ o recezie negativa: la un SF oarecare scos la... „Tritonic“.
„Romania libera“ s-a bucurat o vreme de serviciile lui Marius Chivu. Despre carti scrie de regula Elena Vladareanu: aceasta, daca e sa faca zgomot, il face pe blog, nu in ziar (unde pastreaza o atitudine echilibrata).
Cam asta e lista de cotidiane. Dupa cum se vede, ele sunt specializate mai curand in reclama decat in zgomot sau, doamne fereste, in critica reala. Mai ramane „Gandul“, unde de cronica literara ma ocup eu. Oricat de narcisist as fi, mi-e greu sa cred ca Dan C. Mihailescu a construit teoria zgomotului doar pentru mine. Cu atat mai mult cu cat nu ar avea acoperire in realitate: desi am avut mai multe recenzii negative, majoritatea textelor publicate de mine acolo sunt pozitive.
Cum vor sta lucrurile
Nu de critica trebuie sa ne temem, ci de lipsa ei. De vremea in care economicul va trece ca o locomotiva peste autonomia criticii.
Cronica literara ca institutie autonoma se apropie de sfarsit – cel putin in mediul paper. Viitorul (care a inceput deja) e al revistelor de trust: editorial („Sdc“) sau media, gen Vantu („Idei in dialog“). Chiar si revista-fanion a presei literare, „Romania literara“, a trebuit sa treaca la Patriciu pentru a supravietui. În aceste conditii, viitorul artei pentru arta e destul de sumbru. Revistele vor lucra pe liniile de fuga convenabile & utile trustului si relatiilor de putere pe care acesta le stabileste. Criticii se vor transforma in simpli functionari. Revistele private nu vor putea supravietui in afara trusturior de presa/ editoriale (decat in regim de exceptie, gen „sot bogat – nevasta cu fandacsii culturale care trebuie satisfacute“). Motivul principal e difuzarea: pretul de productie poate fi unul modic, dar difuzarea (in conditiile colapsului Rodipet: prezentul si viitorul apartin liniilor private de difuzare, care fie zic pas publicatiilor solo, fie le escrocheaza, incasand diverse comisioane fara sa difuzeze decat foarte putin) va fi aproape imposibila. Ramane mediul virtual: bloguri, site-uri, care pot fi facute la preturi foarte scazute si pot deveni chiar profitabile (traficul atrage reclama etc).

Vor fi doua tabere inegale: aparatul editorial si critica de trust, pe de o parte, de cealalta parte critica independenta din mediul virtual (daca si atata cat va mai fi ea). Critica universitara nu intra aici, ea fiind din alt film.

Sa ne intelegem: nu spun ca lucrurile ce vor fi promovate indistinct ca bune vor fi proaste in corpore. Raportul intre carti proaste si carti bune se va pastra, probabil. Spun doar ca judecata critica va inceta sa functioneze autonom. Va fi doar o operatie in marele proces editorial.
P.S.
Înca doua lucruri.
Primul, referitor la ce zice Dan C. Mihailescu, ca „Între cronica literara si jurnalismul cultural diferentele au fost si au ramas clare si ferme. Cea dintai cata sa cultive masura, demonstratia solid argumentata, nuantele si contextualizarea operei, cealalta adora exageratia, spumegatia sulfuroasa, reductionismul, atacul la persoana.“ Îi aduc aminte ca el insusi e stimat ca animator media, nu ca varf al inteligentei critice. Sper ca nu-si face vreo iluzie in sensul asta.
Al doilea, referitor la ce crede, in acelasi dosar al „Dilemei“, Ioana Parvulescu. „Victoria maxima a criticului este sa te faca sa citesti.“ Nu, asta e victoria maxima a PR-ului. Victoria maxima a criticului e sa te faca sa reflectezi la ce citesti, sa te faca sa gandesti cartea dincolo de coperte.

:::Editor: Fundatia Culturala Romana ::: Presedinte: Acad. Augustin Buzura :::
::: Layout: Nicu Ilie ::: Design: Dobreperun Media ::: Content manager: Puiu Ionut Doru :::

vizite