Marea literatura pentru cei mici

Alex Goldis

Aproape toti comentatorii lui „Teodosie cel Mic“ s-au grabit sa demonstreze ca romanul lui Razvan Radulescu nu e o scriere pentru copii, ci orice altceva, de la „metaroman in palimpsest“ (Paul Cernat), pana la o „istorie ieroglifica“ a societatii romanesti (Andrei Terian). Mi se pare destul de evident ca, prada unor prejudecati de lectura care plaseaza literatura pentru copii pe un plan secund fata de „literatura mare“, comentatorii de acest tip au incercat sa valorizeze cartea lui Razvan Radulescu apeland la categoriile ultimei: „Teodosie cel Mic“ ar fi o carte buna, asadar, tocmai in masura in care nu e un simplu roman pentru copii. Luand drept marturie tehnici narative complexe, precum si doua sau trei scene autoreferentiale in care autorul pune la indoiala conventiile literaturii pentru copii, critica conchide, cel mai adesea, ca volumul s-ar adresa rafinatilor sau initiatilor. Pe de alta parte, unor capodopere ale genului precum „Alice in Tara Minunilor“ sau „Poveste fara sfarsit“ – nu mai putin complicate din punct de vedere narativ, construite pe baza polisemiei sensurilor, cu nenumarate „sertare“ – nimeni nu s-a gandit pana acum sa le retraga eticheta de literatura pentru copii.

Ce-i drept, dificultatea de a incadra o astfel de scriitura provine din natura ei specifica. Daca e gresit, in principiu, s-o valorizezi separat de „literatura mare“, nu e mai putin adevarat ca principiile de constructie sunt oarecum diferite. As apropia, in acest sens, genul literaturii pentru copii de genul in forma fixa din cadrul poeziei. La fel ca autorul de sonet, scriitorul de literatura pentru copii se inscrie mult mai atent intr-o traditie a formei, care-i impune o compozitie stricta. A fi creativ in cadrul unor norme date e incercarea de baza a celui care se aventureaza in poetica „formelor fixe“ (atat in poezie, cat si in proza). in plus, ideea ca literatura pentru copii ramane – sau ar trebui sa ramana – „inocenta“ sau insensibila la o demascare generala a conventiilor specifica postmodernismului nu e decat un basm frumos. Fie ca ne place sau nu, si literatura pentru copii e un produs istoric.

Suveranul in pijama

Farmecul cartii lui Razvan Radulescu nu provine din complicate jocuri metanarative, nici din identificarea detectivistica a unei istorii „reale“ a Romaniei contemporane, ci e dat, aproape in intregime, de apelul la vechea reteta a construirii unei intimitati egocentrice a copilariei. Desi inscaunat doar la final, Teodosie cel Mic e, inca din primele pasaje, suveranul de drept al acestei lumi. Caci toate personajele sunt create dupa chipul si asemanarea lui. Oricat ar incerca sa para de enigmatici si de „seriosi“ in planurile si stratagemele lor, locuitorii regatului imaginar isi tradeaza adevarata natura in fata lui Teodosie, care functioneaza ca un fel de turnesol caracterologic. Tocmai pentru ca e stapanul virtual al acestei lumi, copilul intuieste faptul ca Bufnita Kaliopi e indragostita de Minotaurul Samuil, ca Pisicainele are o slabiciune aparte pentru Fantoma Otilia, sau ca planurile Somnului Protector vor fi dejucate de Marele Monstrulet. Toate indiciile ne sunt „servite“, inca, din primele pagini, ca niste accidente, de catre un prozator care stie, intr-adevar, sa-si dozeze cu discretie efectele. Sub presiunea privirii sfichiuitoare a copilului, personajele „rosesc“, se dau de gol, isi tradeaza copilaros intentiile ascunse.

Doua sunt semnificatiile acestor permanente devoalari, dincolo de asigurarea simpatiei spontane a cititorului. in primul rand, ele trimit spre inocenta de fond a unei lumi care, desi pare ca ar avea multe de ascuns, se dovedeste, de fapt, incapabila de a ascunde ceva. Pe de alta parte, acest mod de constructie a personajelor il pastreaza, constient sau nu, pe Razvan Radulescu in conventia de gen a literaturii pentru copii: fara a detine o psihologie abisala à la Virginia Woolf, „oamenii“ fabulosi ai lui Radulescu nu sunt nici simple fantose lipsite de orice tip de evolutie interioara.

Fiecare erou al acestui univers artizanal are cate un tic simpatic, un mic defect, care il apropie de orizontul lui Teodosie. Exemplari sunt, in acest sens, Minotaurul si Kaliopi, cei doi copii mari, morocanosi, dar sentimentali peste masura, care se poarta – Otilia dixit – „ca doi elevi de clasa a opta la prima lor prajitura impreuna“. De neuitat raman si ratustele de baie cu cheie ale batranului Samoil sau limba scoasa strengareste la adversari in toiul aprigei lupte pentru apararea Zidului, precum si toaletele extravagante ale Fantomei Otilia, sau stilul educativ batos al Pisicainelui.

Nu numai personajele „pozitive“ sunt ipostazieri ale copilului, ci si cele negative. Maestru al oglindirilor narative de tot soiul si al nesfarsitelor puneri in abis, Razvan Radulescu sugereaza – printr-o scena care imita intrutotul incipitul romanului – ca pana si aprigul Otto, tiranul care ameninta regatul, nu e decat un Teodosie denaturat. impatimitii de lecturi psihanalitice ar avea aici, ca si in povestea lui Michael Ende, mult teren speculativ. Crescut de acelasi tutore, Pisicainele Gavril, Otto invata de la acesta din urma arta bricolajului si construieste monstruoase – de fapt, inutile – arme de razboi. (Spumoase sunt pasajele in care tiranul infantilizat silabiseste arta tenisului din manuale, concentrandu-se pe partea teoretica la fiecare lovitura in parte…) De altfel, toate personajele lui Radulescu sunt legate intre ele prin fire invizibile, reconfirmandu-si neincetat apartenenta la regatul mental al aceluiasi Teodosie. Sub influenta acestor inrudiri secrete, cele mai grave conflicte se estompeaza, adversarii se infrunta cu tandreturi nedisimulate, caracterele cele mai odioase devin simpatice. Marele personaj negativ al acestei lumi, Somnul Protector, nu e, la randul lui, decat un intrigant ridicol, familiar, „aceeasi vietate antipatica si uracioasa pe care o cunoastem cu totii“ – sau, cu alte cuvinte, the man you love to hate.

Un regat dulce

I s-a reprosat lui Razvan Radulescu distantarea fata de formula literaturii pentru copii prin lungile digresiuni care ar abate povestea din cursul ei firesc. Dincolo, insa, de o asemenea abatere (nesemnificativa intr-un plot care urmeaza, aproape canonic, toate „momentele subiectului“ invatate in scoala), episoadele digresive au rolul de a figura spatiul intim al acestei lumi. Cand da lungi ocoluri, naratiunea lui Razvan Radulescu se umple de tot soiul de amanunte lipicioase, care ar lasa gura apa oricui. Desi pare sa construiasca o lume indepartata, dura, a infruntarilor pe viata si pe moarte, universul din „Teodosie cel Mic“ ramane apropiat de simturile si de dorintele cele mai simple ale copilului. Centrul simbolic al acestei butaforii dulci e, nu intamplator, cofetaria „Lamaita“, cei mai periculosi spioni ai furnicilor sunt mari amatori de „ecler cu vanilie“, iar Teodosie insusi si-ar da regatul, dupa cum marturiseste, pe „doua ecleruri cu frisca si un pat cu perne moi“. Nu mai vorbesc de domeniul delicios al Bufnitei Kaliopi, adevarata utopie a capsunilor, in care excesul devine, nu-i asa, singurul pacat. Caci doar copiii fara masura, ni se spune printre randuri, ar manca „pulpa de capsuna la gratar cu piureu de capsuni“, „iahnie de capsuni cu capsuni prajite in ulei de samburi de capsuna“ s.a.m.d.

Aici ajungem, de fapt, la o alta norma a literaturii pentru copii respectata „in stil liber“ de catre Razvan Radulescu: potentialul educativ. Si nu ma refer, doamne fereste, la fragmentele in care Bufnita Kaliopi si Minotaurul Samuil se aventureaza in scene sado-maso care se termina cu „o tigara Kim“ (desi prozatorul ii protejeaza pe cei mici comutand naratiunea pe un fast forward eufemistic), ci la un soi de didacticism mai discret al prozei lui Radulescu. Caci, dincolo de ratiunile si de mobilurile in actiunea propriu-zisa a cartii, fiecare personaj pare sa se dedubleze intr-un fel de tutore al „regelui in pijama“. Astfel incat, nu cred ca e exagerat sa afirmi ca orice locuitor al universului fabulos e atat copilul (creatia fanteziei), cat si parintele lui Teodosie. Caci acesta din urma e subiectul unui program didactic foarte strict si variat in acelasi timp, de la sfaturi simple precum „incheie-ti pijamaua la gat“, pana la obligatia „adultilor“ de a performa nonstop in fata lui. Eroii lui Razvan Radulescu se simt priviti, la tot pasul, de Teodosie, si de aceea nu pot renunta nicio clipa la masca profesorala. in prima parte a romanului, desi participa doar ca martor la discutiile strategice ale celor mari, copilul e prezent permanent in discursul si in gesticulatia acestora. Ba mai mult, uneori, perspectiva copilului e presupusa in absentia: „Daca Teodosie ar fi fost de fata, ar fi putut constata si retine pentru viitor, observand culoarea pe care o capatase apa din acvariile sfetnicilor, ca excrementele de peste sunt verzi.“

Ca in toate marile naratiuni pentru copii, lumea care se perinda prin fata ochilor nostri are acea teatralitate care nu e apanajul metafictiunii, ci e poza „serioasa“ pe care si-o compun parintii pentru a trece drept veritabile modele. Daca „cei mari“ sunt suparaciosi sau tafnosi uneori, e pentru a-i da lectii lui Teodosie cel Mic. De asta, ei isi si asuma rolul pana la capat, indiferent de consecinte, in aceasta inscenare didactica fabuloasa. Moartea personajelor pozitive in final nu e, asa cum s-a spus, o iesire din conventia fantasy -ului in uratul lumii reale, ci o asumare pana la capat a modelului educativ al oricarui erou de fantasy care se respecta. N-as insista nici asupra tonului sumbru in care se termina basmul. Vocea Micului Monstrulet „din interiorul propriului craniu“ ii promite lui Teodosie reintalnirea in vis cu eroii preferati. Petele de tristete se resorb in atmosfera unei dupa-amieze obisnuite a oricarui baiat de varsta lui: „Ma ridic in picioare si ii zoresc cat pot pe ceilalti. Avem intalnire cu Tataru si Craciunica in parc, la chioscul cu porumbei, ne-am inteles sa tragem cu mingea la poarta pana se intuneca“. Departe de a reprezenta o despartire de lumea fabuloasa, finalul banal ii reconfirma normalitatea (si ciclicitatea) in viata copilului.

„Teodosie cel Mic“ e un roman reusit nu pentru ca s-ar abate de la locurile comune ale literaturii pentru copii, ci tocmai pentru ca se instaureaza atat de sigur (si de creativ, in acelasi timp) in conventiile acesteia. Formulele autoreferentiale nu scot cititorul din inocenta naratiunii clasice, ci ii inmultesc faldurile. Explozie creativa in limitele unui gen impus, cartea lui Razvan Radulescu e mare nu pentru ca ii ocoleste pe cei mici, ci tocmai pentru ca li se adreseaza. Si daca n-am cum sa garantez ca acestia vor gusta deliciile povestii, ramane evident faptul ca prozatorul i-a avut, cu siguranta, in minte, ca „cititori-model“. Dedicatia de pe primele file ale cartii („Pentru Eliza, Lea, Anisia, Tudor, Smaranda, Ileana, Toma, Ana, Timotei, Manolache, Sofia, Luca, Maria, Natalia, Radu, Ioana, Vlad, Cristiana, Victor, Iulian, Mariuca, Andrei, Stefan, Crisztina, Cosmin si alti copii“) nu e basm, ci marturie care trebuie luata in serios. Asa ca, try this at home!

:::Editor: Fundatia Culturala Romana ::: Presedinte: Acad. Augustin Buzura :::
::: Layout: Nicu Ilie ::: Design: Dobreperun Media ::: Content manager: Puiu Ionut Doru :::

vizite