|
Sabia cu luneta Mihai Iovanel
Romanul lui Gelu Negrea nu e cine stie ce, si o sa spun imediat de ce zic asta; dar e util pentru conceptualizarea unei probleme.
Incep cu problema: literatura de consum.
Am impresia ca mi-a scapat si mie la un moment dat, in nu mai stiu ce ancheta, o fraza privind importanta inventarii literaturii de consum made in Romania.
In comparatie cu alte tipuri de urgenta, aceasta pare o chestiune frivola. Nu este.
Pentru ca literatura de consum nu e o suma de carti, e un sistem. E un pachet de rutine de tip plosnita: prezenta ei indica prezenta unui corp principal, autonom, pe care il „paraziteaza“. Un corp compus nu din literatura mainstream, ci din concatenarea secventelor autori-edituri-cititori.
La nivel de prejudecati, literatura de consum e un subsol al mainstream-ului, al literaturii „propriu-zise“. Nimic mai fals. Literatura de consum reprezinta nivelul 0 al literaturii: divertisment in stare pura. Or, circul premerge operei. Literatura de consum premerge mainstream-ului, in sensul ca ea este mai eficienta decat orice altceva in prepararea/ forjarea unui sistem eficient.
Intr-o industrie editoriala puternica, literatura HiQ este plosnita, baza fiind literatura de consum. (De fapt, literatura americana a reusit sa melanjeze cei doi termeni pana la dizolvarea opozitiei lor initiale – opozitie, de altfel, mai mult teoretica).
La noi – intr-o industrie editoriala anemica – ironia face ca literatura de consum este plosnita; doar ca de supt, nu prea are ce suge nici din mainstream, care e asa cum e (precar si necoagulat), nici din sistem (care are o existenta destul de vaga).
Lucrurile se pot schimba in mod eficient abia prin inversarea raportului.
Numai ca, inainte de toate, literatura de consum trebuie inventata la noi as a concept. O sa dau un exemplu pentru a arata mai clar ce inteleg prin asta.
Am citit o antologie de SF italian, publicata de Ion Hobana inainte de 89, in care textele erau dispuse cronologic. Un lucru sarea in ochi. In povestirile de inceput misunau exclusiv personaje cu nume anglo-saxone: pionierii sf-ului italian gaseau nefiresc sa dea nume italiene personajelor: nu pentru ca ar fi fost apriori nefireasca aterizarea unui OZN in Sicilia, ci pentru ca ideea de SF italian era nefireasca. SF-ul italian nu exista ca concept; era un concept anglo-saxon. SF-ului italian nu ii lipseau conditiile de posibilitate in mod teoretic, ci in mod practic. De ce? Pentru ca lipsea sistemul SF-ului italian.
De la un punct incolo John-ii si Tom-ii incepeau sa fie inlocuiti de Giovanni si Tommaso. Ce se intamplase? Nimic spectaculos: fenomenele (cartile) initial izolate isi inventasera intre timp o tulpina.
Am avut, de-a lungul scurtei noastre istorii literare, mai multe epoci ale literaturii de consum. Chiar si in timpul comunismului am avut asa ceva – amintesc numerosii autori de policiers (o traducere corecta ar fi „romane militiste“) precum Horia Tecuceanu, Ion Ochinciuc etc. Ioan Petru Culianu obisnuia sa citeasca astfel de romane, spunand ca sunt cele mai proaste din lume: era si asta o forma-mutanta de divertisment.
Numai ca literatura de consum e una dintre formele cel mai istoricizate, mai insurubate in context ale literaturii. Conceptul trebuie reinventat periodic.
Dupa ’89 lucrul acesta nu a fost facut.
Si nu numai ca nu a fost facut, dar a fost dispretuit din capul locului.
Am ajuns, sarind peste mai multi pasi, la Gelu Negrea.
Romanul nu e, dupa cum spuneam, cine stie ce, dar identifica involuntar cateva clisee prin care scriitorul roman se raporteaza la literatura de consum (in speta, la thriller ).
Apoi, masoara distanta dintre un produs autohton (totusi) onorabil si un produs made by professionals al industriei occidentale.
Deci:
Incepand sa scrie „Codul lui Alexandru“, Gelu Negrea avea, ca autor roman, doua optiuni:
(i) sa scrie un roman de consum comme il faut, in sensul cel mai literal cu putinta; caz in care avea de infruntat cateva prejudecati (banuiesc ca nu in ultimul rand pe ale sale);
(ii) sa scrie un roman de consum care sa profite la modul ironic de ideea de roman de consum.
Strategia aleasa in cele din urma de autor e un mixtum compositum intre cele doua optiuni de baza. Din pacate, melanjul nu este cel mai fericit.
Gelu Negrea se dovedeste un autor ezitant in regimul strategiei discursive.
„Codul lui Alexandru“ nu distorsioneaza ironic codul romanului de consum, dar contine suficiente semnale involuntare in acest sens – suficiente pentru a tematiza aceasta absenta drept indecizie.
Gelu Negrea prefera ironiei – jocul la alibi. Adica, ok, scrie un roman de consum; dar se comporta, ca autor, de parca asta ar fi o culpa. Nu mai citez, dar sunt numeroase pasajele in care autorul se intrupeaza intr-un avocat al diavolului mefient fata de (parafrazez ideea) tot circul asta ce aduce aminte de romanele de consum. Ori e laie, ori balaie. Fie scrii un roman de consum si iti asumi asta; fie faci altceva, unde altceva inseamna „Demonii“ sau pamflete la adresa „Codului lui Da Vinci“.
Mai e ceva: printre randurile naratiunii propriu-zise poate fi citita naratiunea legitimarii lui Negrea ca autor. Romanul e mai mult decat un roman pur si simplu, e un roman prin care Gelu Negrea isi construieste legitimatia de romancier. Negrea isi construieste marca, dar o face impotriva interesului romanului. Reiese o supraincarcare a textului; autorul incearca sa fie tot timpul spiritual, inteligent – desigur, in contul personajelor, naratorilor sau al cui ii mai emana din taste. Nu stie sa fie alb, plat, diagonalizabil in procesul lecturii. Or, asta inseamna literatura de consum: un stil ultratranzitiv, o interfata cat mai friendly catre „ceea ce se intampla“/ partea de action.
Exista, apoi, cateva inabilitati care unui profesionist nu i-ar scapa.
Exemple:
Decorul este insuficient. Prea putina actiune. OK, profesorul Adam Adam incape pe mana unei asociatii conspirationiste ultrasecrete. Este inchis in sediul acesteia. Ce face profesorul? Pai... discuta. Converseaza cu unul si cu altul. Altceva? Ghinion, dar cam atat. Progresia narativa e rulata in regim exclusiv conversational.
Or, pentru a modifica starea de ordine a unui sistem (respectiv societatea ultrasecreta) e nevoie de un efort corespunzator complexitatii sistemului.
Personajul X ajunge in sistemul Y, pe care intr-un timp relativ scurt sfarseste prin a-l perturba: acesta este un cliseu pe care literatura de consum (in special cea din perimetrul SF-ului) nu a obosit sa si-l reinjecteze. Dar un X lenes e o imposibilitate. X trebuie sa isi miste semnificativ fundul pentru a pune lucrurile in miscare. Or, un lenes mai mare decat Adam Adam nu mi-a fost dat sa intalnesc. Tipul tine in el o lene de Ghandi.
Apoi, romanul pierde elemente pe drum, dupa o lansare rezonabila. La inceput avem templieri + Alexandru Macedon + o societate secreta + conspiratie extraterestra. Ce ramane la sfarsit din aceste elemente? Nada.
Nu toate elementele din setul de premise sunt suficient justificate. Firul experimentului extraterestru rimeaza intristator de bine cu zicala „Mai mare daraua decat ocaua“. Daca vrei sa sapi o groapa, nu investesti in lopata contravaloarea unei rachete spatiale. Daca vrei sa faci predictii sociologice pe termen lung, nu e nevoie sa organizezi un experiment planetar pentru asta: e suficient sa construiesti si sa rulezi un numar de modele in realitatea virtuala.
Pasajele de speculatie stiintifica (e.g. istorica) nu sunt suficient de convingatoare: in momentul in care Adam Adam intra in modulul de istoric profesionist discursul sau capata o nebulozitate neologistica ce aduce mai mult cu o pastisa decat cu regimul natural al unui astfel de discurs.
Apeleaza la smecheria cu naratorul necreditabil: e o formula care merge de fiecare data, dar in termeni de maximizare a divertismentului e o solutie slaba. Sfarsitul, care speculeaza masiv povestea asta cu naratorul necreditabil care nu este chiar atat de necreditabil, desi poate ca totusi este etc., e complet ratat.
In fine, o nemultumire ceva mai subiectiva decat anterioarele. Cine l-a pus pe autor sa transforme comoara templierilor intr-un numar de conturi bancare? Este pur si simplu ne-etic sa faci asta. O comoara (respectiv tezaurul templierilor) nu este spectaculoasa prin valoarea ei convertibila, ci prin caracterul ei brut, aproape mistic, de comoara. Altfel, s-ar desfiinta diferenta dintre a juca la bursa si a desfasura o questa finalizata prin dezgroparea unui sipet cu dubloni spanioli.
In fine, am ramas dator sa spun ca romanul nu mi-a displacut. Nu mi-a displacut, dar, ca entertainment, am prins si zile mai bune. Mult mai bune.
|
