Archive for iunie, 2014:

Iaşi, capitala teatrului independent şi a artelor performative din România

Festivalul PERFORM Iaşi susţine şi promovează mişcările artistice independente, de la „mai teatru“ la „mai puţin teatru“.
Peste o sută de invitaţi, spectacole de teatru, performance-uri, conferinţe, lansări de carte se vor reuni la Iaşi în săptămâna 22-29 iunie 2014.

În perioada 22-29 iunie, Festivalul de Teatru Independent şi Artă Performativă PERFORM Iaşi 2014 deschide perspectivele unei explorări a zonei teatrale independente din România. Organizat în cadrul Festivalului Internaţional al Educaţiei FIE 2014, PERFORM Iaşi propune douăzeci şi şase de evenimente menite să încurajeze atât contactul publicului avizat, cât şi al celui nespecializat, cu manifestări teatrale ce se vor desfăşura în spaţii cu specific fie convenţional, fie neconvenţional.
Aflat la prima ediţie, festivalul urmăreşte în acelaşi timp antrenarea unor obişnuinţe culturale ale profesioniştilor neinstituţionalizaţi, fiind astfel un pretext de dezvoltare profesională pentru artişti, prin intermediul unor ateliere, conferinţe, dezbateri, lansări de carte.
„To fringe or not to fringe”, aceasta este întrebarea cu care  îşi întâmpină publicul ieşean timp de opt zile, aducând totodată în dialog nume-cult ale teatrului românesc, de la actori ca Maia Morgenstern, Andreea Bibiri, Ioana Păun, la regizori cu nume sonore cum ar fi Radu Afrim, Eugen Jebeleanu, coregrafi recunoscuţi precum Vava Ştefănescu, Andreea Gavriliu, Farid Fairuz şi teatrologi reputaţi precum Oltiţa Cîntec, Cristina Rusiecki, Ionuţ Sociu şi mulţi alţii.
Organizat de Asociaţia Artes, cu sprijinul Primăriei Municipiului Iaşi, PERFORM Iaşi se încadrează în seria mişcărilor ce susţin candidatura Iaşilor la titlul de Capitală Culturală Europeană în anul 2021.
„Dintr-un brainstorming de o noapte s-a născut PERFORM ca identitate a unei platforme de dialog şi manifestare pentru artişti şi artele performative. Ideea festivalului a apărut încă din 2013, în cadrul FIE, în care a fost introdusă o secţiune de Fringe teatral. Conceptul se axează pe ideea de festival de teatru independent, deci liber de orice constrângere. Aştept ca aceia care vor afla de noi să vină în număr cât mai mare la spectacole şi le garantez că ceea ce vor vedea la  PERFORM  le va lăsa urme”, spune conf. univ. dr. Octavian Jighirgiu, directorul Festivalului de Teatru Independent şi Artă Performativă PERFORM.

Shakespeare. O poveste spusă de tineri la TNB

Vara începe la TNB cu 9G (Noua generaţie de creatori). Primele spectacole câştigătoare la concursul de proiecte iniţiat de Teatrul Naţional, prin Centrul de Cercetare şi Creaţie Teatrală „Ion Sava“, dedicat tinerilor independenţi, ies la public. Primul a fost Distopie. Shakespeare Remix. Un spectacol despre putere în toate formele ei, o analiză profundă, construită modern, 100% Shakespeare. O demascare şi demistificare a realităţii. Un spectacol plin de întrebări despre om şi natura lui violentă în continuă adaptare cu „evoluţia societăţii“. Armele s-au schimbat. Voinţa de putere a rămas la fel de violent înrădăcinată în structura profundă a omului? Regia şi scenariul îi aparţin Catincăi Drăgănescu. Din distribuţie fac parte Cristina Drăghici, Oana Popescu, Simona Cuciurianu, Vlad Udrescu, Vladimir Purdel, Crina Ene, George Albert Costea.

Eco-Amazonia

 

 

A ajuns şi la noi un excelent documentar zis pentru copii, dar, în fapt, pentru toate vârstele. Il était une forêt/ A fost odată o pădure e o producţie Franţa 2013, în regia lui Luc Jacquet. Acesta invită publicul să-l însoţească pe renumitul botanist şi ecolog Francis Hallé într-o călătorie prin Pădurea Amazoniană. Alături de Michel Papineschi, savantul face incursiuni în şapte secole din istoria „plămânului verde“ al planetei şi pledează, fără ostentaţie, pentru păstrarea patrimoniului natural. Imagini splendide, informaţii şi aventuri antropologice fascinante.

Maria Tănase, multimedia

 

Regizoarea Carmen Lidia Vidu, primul şi cel mai spectaculos artist de teatru multimedia din România, revine în atenţia publicului bucureştean cu ultima premieră de la Godot Cafe Teatru, Cântec de leagăn. O poveste despre Maria Tanase. Cunoscută din numeroase montări ca O staţie, Privighetoarea şi trandafirul, Micul prinţ, Carmen Lidia Vidu îşi propune un spectacol sincer şi încărcat de emoţie. Confesiunea-concert va dezvălui o altă faţă a cântăreţei, departe de personajul mediatizat. Iar regizoarea nu se dezminte nici de data aceasta. Video-poemul său teatral aduce pe scenă documente autentice, scrisori de arhivă, frânturi din interviurile, gândurile şi amintirile Mariei Tănase, toate în specificul înveliş multimedia. În plus, şase dintre cântecele nemuritoare ale artistei sunt interpretate live de protagonista Mirela Pană, acompaniată la pian de actorul George Călin.

Bogdan Coşa, O formă de adăpost primară

 

Bogdan Coşa scrie o poezie non-transcendentă. Nu e vorba de transcendenţa goală a modernităţii – în sensul în care o scenă e goală –, fiindcă la el până şi decorul e ras cu totul, până la piatra de temelie a teatrului: „cu o putere mărită a minţii/ să crăpăm siguranţele“, căci „înţelegerea nu poate fi decât/ adeziunea la convenţie“. Nu se vede că e un loc din care au demenajat mitul, zeitatea sau artefactele amintind de acele vârste ale umanităţii consumate în relaţia cu un plan transcendent; e un spaţiu evacuat în aceeaşi măsură în care e şi o sală de aşteptare. Din acest punct de vedere, poezia lui Coşa se dovedeşte perfect simptomatică nu pentru poetica negativă sau nihilistă a modernităţii, nici pentru suflul relaxat-detensionat al postmodernităţii, ci pentru o poetică neutră sau neutrală – o „formă de adăpost primară“ – a unei noi existenţe, de după modernitate şi de după celebrarea, obosită sau euforică, a postumităţii ei. O perspectivă neutrală, un neo-imagism formalizat care foloseşte deducţia pe post de văz, constatarea pe post de auz şi statistica pe post de filozofie. Punctele de unde vin şi spre care se îndreaptă aceste deducţii şi constatări sunt ireperabile. Vocea din poemele lui Coşa (scurte, multe dintre ele, sau dând senzaţia de enunţ laconic-radical, în genul: luat notă de datele problemei) întreabă „ce vine după realitate?“, constată „obiecte puţine/ aer/ lipsurile colaterale“ şi denotă situarea „sub nivel“ („aici/ sub nivel// când ceaţa izbeşte trotuarul/ în noi se transferă neliniştea rozătoarelor“). E o acută degrevare de context, o acumulare de relaţii şi poziţii vagi, de planuri şterse, de blaturi pentru manipularea informului, de spoială în alb peste marile naraţiuni care şi-au înghiţit de mult coada: „am ajuns aici/ pentru că/ cercul/ după ce devine complet/ nu mai permite întoarceri exacte –/ doar înţepătura din interior/ mai ştie punctul iniţial/ ea singură se poate opune/ falsei glisări a amintirilor/ pe principiul rulmentului/ care alege să blocheze comunicarea// oamenii sunt gândiţi după adevăruri tehnice/ care nu suportă context“.

 

Bogdan Coşa, O formă de adăpost primară, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2013

 

Realism capitalist

 

Muzeul de Artă Cluj-Napoca şi Centrul Cultural German Cluj-Napoca, în parteneriat cu Institutul pentru Relaţii Externe din Stuttgart, a organizat expoziţia Sigmar Polke: Muzică de origine necunoscută. Sigmar Polke (1941-2010) este unul dintre reprezentanţii de renume ai „realismului capitalist“, preocuparea dominantă a artistului fiind relaţia dintre realitate şi imagine, dintre artă şi cotidian. Evenimentul clujean este sincron cu cel de la Muzeul de Artă Modernă din New York (MoMA), unde este prezentată expoziţia retrospectivă Alibis: Sigmar Polke, 1963–2010. „Expoziţia cuprinde 40 de guaşe realizate în anul 1996. Acestea oferă o imagine asupra unei opere unice atât pentru contextul cultural actual, cât şi pentru Germania postbelică. Pentru Sigmar Polke fenomenele fizice controlate şi cele incontrolabile joacă un rol important, astfel încât constantele schemelor sale de reprezentare se află într-un permanent dialog cu imprevizibilitatea fluidităţii culorii. În plus, imaginile dobândesc şi o notă poetică datorită unor titluri cu tentă absurdă, aceasta fiind o altă modalitate caracteristică prin care Sigmar Polke îşi transmite viziunea artistică.” Expoziţia a putut fi vizitată până la 22 iunie.

Din Ţara Vlahilor

 

Albumul Kara Eflak. De la Bucureşti şi până la Stanbul. Muzică din Principatele Române şi Imperiul Otoman, secolele XVII-XIX al formaţiei vocal-instrumentale de muzică veche „Anton Pann” este rodul unei cercetări profesioniste de peste zece ani, aducând, în premieră pentru ascultătorii români, „muzica de curte, savantă” a perioadei menţionate, interpretată exclusiv cu instrumente vechi realizate înainte de anul 1900. „Muzica din vremea Principatelor Române se evidenţiază printr-un sincretism sonor copiat după cel constantinopolitan, în cadrul căruia elemente româneşti se împletesc cu cele greceşti, turceşti şi cele bisericeşti, deopotrivă”, ne spun artiştii în booklet-ul albumului. Al cărui nume, Kara Eflak, însemna în turcă Þara Vlahilor.

Nicole de Australia

Coproducţia Franţa, S.U.A., Belgia, Italia (2014) Grace of Monaco e o biopic–drama care narează câteva dintre furtunile din paradisul conjugal al titularei, după şase ani de mariaj princiar. Aleasă pentru rolul principal şi (re)lansată cu tam-tam în această nouă peliculă, Nicole Kidman rămâne vedeta pe care o ştiam. Un produs star-sistem al zilelor noastre şi nu o zeiţă cum a fost Grace Kelly, în vremurile fastuoase ale Hollywood-ului. Frumoasă, rece şi cam înţepenită, Nicole de Australia nu are datele predecesoarei şi nu reuşeşte să se întrupeze în Grace, personajul august plin de şarm şi de eleganţă care a făcut din Principatul Monaco un vis al turismului internaţional asezonat cu raliuri de Formula 1 şi turnee de tenis high level. Poate că o împiedică şi reţinerile regizorale ale lui Olivier Dahan (cel ce a ecranizat viaţa lui Edith Piaf în La Vie en Rose), care mizează pe cartea sobrietăţii. În rolul prinţului Rainier, Tim Roth e credibil şi din poveste. Iar faptul că Familia Grimaldi a protestat pentru aşa–zisele dezvăluiri sporeşte încasările.

Ultima premieră a Teatrului „Nottara“

 

Poker face de Petr Koleèko (traducerea: Mircea Dan Duţă), în regia Adelei Biţică şi scenografia semnată de {tefan Caragiu, îşi aşteaptă spectatorii la Sala „George Constantin“. Montarea, care îi aduce împreună pe cunoscuţii actori Victoria Cociaş şi Ion Haiduc şi pe studenţii la Master Arta Actorului UNATC, Cristiana Ioniţă şi Costin Dogioiu, este o coproducţie cu UNATC I.L. Caragiale şi este pus în scenă, după ce anul trecut a fost prezentat în premieră naţională, în cadrul proiectului Spectacolul începe cu o lectură, dedicat dramaturgiei cehe contemporane.

Eminescu şi Shakespeare

 

 

În perioada 12-23 iunie, Emil Boroghină, societar de onoare al Teatrului Naţional „Marin Sorescu“, Craiova, va efectua un turneu în S.U.A. şi Canada cu un dublu recital poetic, Recitindu-l pe Shakespeare… Lumea întreagă e o scenă, respectiv Recitindu-l pe Eminescu… La steaua care-a răsărit. Ambele recitaluri sunt prilejuite de împlinirea a 450 de ani de la naşterea lui William Shakespeare şi a 125 de ani de la moartea lui Mihai Eminescu. Pe 16, respectiv 18 iunie, Emil Boroghină va avea întâlniri cu personalităţi ale lumii teatrale din Canada, cărora le va prezenta Festivalul „Shakespeare“ de la Craiova.

Muzeul Naţional al Ţăranului Român. COMUNICAT DE PRESĂ

Bucureşti, 12 iunie 2014

Specialiştii Muzeului Naţional al Ţăranului Român au aflat cu deosebit regret că, până la data de 15 iunie 2014, data comemorării morţii lui Mihai Eminescu, nu a fost posibilă găsirea unei soluţii pentru punerea la adăpost a patrimoniului Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti. În această situaţie, fiind perfect conştienţi de valoarea inestimabilă a patrimoniului Muzeului Naţional al Literaturii Române, Muzeul Naţional al Ţăranului Român pune la dispoziţia Muzeului Naţional al Literaturii Române, pe o perioadă limitată de timp, puţinele sale spaţii de depozitare rămase libere, pentru a proteja patrimoniul acestui muzeu. Considerăm că acesta este un gest de minimă solidaritate între muzeele României şi aşteptăm ca Primăria Municipiului Bucureşti să găsească, în cel mai scurt timp posibil, o soluţie pentru aşezarea Muzeului Naţional al Literaturii Române într-un sediu adecvat.

 

Manager

Dr. Virgil Ştefan Niţulescu

M. Duţescu, Franceza un avantaj

 

„markere evaporate sacoşe/ de plastic pline cu dosare/ de plastic DVD-uri sparte sau goale// cutii de iaurt baxuri/ adunate nedesfăcute de foi/ dar oare câţi dintre noi/ se pot lăuda cu un leasing la zi/ 225 de mii (de dolari) ipotecă achitaţi integral/ în nici 4 ani secretare/ engleză fluent (franceza un avantaj) şi periodic/ alţi bani (alt miraj) încadraţi la/ «cheltuieli curente» rame digitale Panasonic/ scaune Knoll şi/ o maşină de distrus documente/ birouri cu grădină în spate la Sf. Elefterie Nou/ teribile instalaţii ruginite date cu lac opera/ câtorva ogari cu abonament MTzR Ota sau mnac/ busturi de ipsos capiteluri vandalizate muluri/ şi baluştri în bovindou/ o colonie de peruşi ţinuţi la respect cu os de sepia/ coajă de ou coriandru/ şi seminţe de in la fiecare proiect“. Cinic-prozaic? Balzac-ul corporatiştilor? Mie mi-a părut că citesc dintr-un Mallarmé de ultimă oră. Fraze mai ermetice, mai cu parfum de nebănuită transcendenţă decât astea unde „XK convertible“ (?) stă lângă „X5“ (?) şi unde „Zara“ pare „de neînţeles şi revoltător“, unde „am piele bej“ înseamnă ceva ce numai un dicţionar de simboluri pentru uz restrâns şi tranzitoriu poate revela, n-am mai întâlnit pe-aici de ceva vreme. E un univers la care muritorii de rând n-au acces, un document transcris într-un limbaj al zeilor, care pentru prostime sună ca o emisie evanescentă, de eufonie pură.  Poezia nu e universală, poezia e un efect de clasă. Ce pentru unii e găvăreală curentă, plictisită, pentru alţii e un flux miraculos de coduri sau, mai simplu, un discurs care te ţine pe dinafară şi te scuipă acolo unde-ţi e locul. Iar M. Duţescu ştie cum să pună punctele pe i-urile poeziei – acum cu şi mai mult aplomb decât în volumul de debut, Şi toată bucuria acelor ani trişti (2009). Dar să vedeţi cum îi iese în proză – Uranus Park (apariţie iminentă la Polirom) – cu care volumul de faţă va compune un duet inedit în peisajul literar autohton.

 

M. Duţescu, Franceza un avantaj, Editura Pandora M, Bucureşti, 2014

Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Vegetal

În Vegetal, romanul autorului bicefal Dănuţ Ungureanu – Marian Truţă (sau, variantă mai ritmată, Truţă Ungureanu), un familiar al SF-ului românesc va observa imediat omagiul nostalgic strecurat la adresa genului.

În primul rând, tradiţia romanelor scrise în doi are o tradiţie aproape legendară în România. Primul roman SF publicat în comunism, Drum printre aştri, era consemnat de Radu Nor şi I.M. Ştefan. Iar textele cu autor dublu au fost foarte frecvente în anii ’50-’60 ai Colecţiei „Povestiri ştiinţifico-fantastice“. Un alt cuplu care a scris istoria literaturii ştiinţifico-fantastice de la noi, debutând în aceeaşi epocă de aur a genului, a fost format din Romulus Bărbulescu şi George Anania. Ce-i drept, în ultimele decenii nu-mi prea amintesc texte româneşti cu mai mult de o semnătură; tocmai de aceea resurecţia unei astfel de colaborări are caracterul unui omagiu.

În al doilea rând, în decorul rural şi în tematica „agricolă“ a romanului poate fi citit un omagiu similar adus aceloraşi ani ’50-’60 ai literaturii realist-socialiste care combinaseră atât de caracteristic predilecţia pentru însămânţarea pământurilor desţelenite cu predilecţia pentru însămânţarea stelelor cu „cele mai avansate idealuri ale omenirii“. Cei doi autori, născuţi în preajma anului 1960, nu vor fi scăpat necontaminaţi de o asemenea literatură familiară atât lecturilor recomandate din comunism, cât şi lecturilor inerente unor fani SF.

Cine împărtăşeşte acest background cultural şi mai ales emoţional (căruia i-ar putea fi adăugate experienţe agricole nu tocmai curente astăzi în mediul urban, precum culesul porumbului) presupun că se va bucura de Vegetal într-un mod mai complex; dar el nu-i deloc necesar, cartea putând fi citită foarte bine şi fără.

Pe scurt, ideea SF a volumului ţine de repertoriul distopiei ecologice: plantele au dobândit o inteligenţă colectivă mobilizată agresiv împotriva umanităţii. „Umanitate“ e un cuvânt mare, căci în Vegetal nu vedem, cu o singură excepţie, decât o comunitate rurală post-tehnologică, precarizată şi rispită, care luptă împotriva porumbului care izbucneşte din pământ tăind letal carnea şi a turtelor de floarea soarelui care-şi scuipă ucigaş seminţele. În această lume un tractorist joacă din nou rolul, ca în vremurile bune ale realismului socialist, de erou civilizator, care luptă împotriva vegetaţiei distructive şi îndeplineşte sarcina de comunicator-poştaş între communităţile supravieţuitoare; iar iniţiale S.M.T. (în traducere, Staţiune de Maşini şi Tractoare) sună ca o trâmbiţă pe câmpul de luptă.

La nivelul conceptului există un oarecare raport cu Solaris-ul lui Stanislaw Lem, după cum unele tuşe horror ar putea fi apropiate de Stephen King. Dar inteligenţa autorilor – şi cartea pe care-şi câştigă romanul – stă în a specula conceptul distopiei lor din perspectiva unui copil care se maturizează. Frica de obscurităţile vegetale şi de lamele porumbului sunt spaime fundamental infantile: este cât se poate de logic ca ochiul eroului ce le observă – fie şi în forma amplificat-apocaliptică din roman – să aparţină unui copil. Fiind basmul plin de oroare al unei iniţieri, al unui ritual de trecere, Vegetal e însă mai mult de atât. O altă decizie inteligentă a autorilor stă în alegerea unei ambiguităţi structurale care împiedică romanul să fie „doar“ un coşmar ecologic, sau „doar“ un vis în miezul verii, sau „doar“ aiureala unui copil schizofrenic. Tocmai această ambiguitate conferă poate sentimentul uneori sfâşietor de tristeţe într-o carte altfel programată să trezească nostalgie.

Cei doi autori s-au armonizat impecabil. Presupun totuşi că, în mare, Dănuţ Ungureanu a scris prima parte, iar Marian Truţă pe a doua. Mă bazez pe oltenismele care sună foarte autentic şi pe umorul ceva mai pronunţat – Ungureanu e din Calafat şi, printre altele, a scris pentru grupul Vouă.

 

Dănuţ Ungureanu, Marian Truţă, Vegetal, după o idee de Marian Truţă, prefaţă de Cătălin Badea-Gheracostea, Editura Nemira, Bucureşti, 2014, 248 pagini

 

 

Andrei Vieru, Ecleziastul vesel.

Andrei Vieru, Ecleziastul vesel. O privire asupra artei, traducere de Andrei Vieru, Curtea Veche Publishing, Bucureşti, 192 pagini, 25 lei

„Ecleziastul vesel este o colecţie de eseuri strălucite, îndrăzneţe, nonconformiste, în care fineţea observaţiilor intrã în competiţie cu profunzimea lor. Sunt meditaţii libere asupra artei şi a artiştilor, de la compozitori şi interpreţi până la mari scriitori, la care se adaugă analize politico-istorice (vizând dramele din Estul Europei) şi o analiză în perspectivă matematică a muzicii.“ (www.curteaveche.ro

Golden Frame, rocade, muzici

Noaptea-galeriilor

Doi artişti vizuali, Cosmin Paulescu & Dan Raul Pintea, şi un muzician, Bogdan Rancea, şi-au compus un show visual and sound gândit special pentru Noaptea Galeriilor Deschise. În 23 mai, pe înserat, cei trei vor interacţiona în curtea şi în spaţiul interior de expunere de la Atelier 030202.
Cosmin Pulescu îşi va primi publicul inside cu instalaţia ROcada.
Dan Raul Pintea va picta o pânz
de mari dimensiuni chiar sub ochii spectatorilor, inspirat de muzica – live – a lui Bogdan Rancea. Pânza va fi prinsîntr-o ram aurit– nou secvenţa proiectului Golden Frame (performance in action), iniţiat anul trecut de artistul şi curatorul Mihai Zgondoiu. Pentru c susţine profesionist arta vie, Atelierul tocmai a fost selectat sexpun, într-un spaţiu generos, în 2015, la cel mai important eveniment de gen din Europa, Târgul Internaţional al Galeriilor de la Viena.

Un triunghi fancy&noir

Dacă doriţi să retrăiţi sau să faceţi cunoştinţă cu anii ‘60 într-o sală de cinematograf, nu pierdeţi ocazia să vedeţi The Two Faces of January, cel mai nou film al lui Hossein Amini. Un mare creator de atmosferă, care jonglează cu regulile de succes ale policier-ului noir în varianta hot boiled. Pelicula, denumită pe româneşte Triunghiul dragostei şi al morţii, are şi o distribuţie de vedete, Kirsten Dunst, Oscar Isaacs, Viggo Mortensen. Tânărul american vorbitor de greacă şi ghid dispus să curteze turistele naive, Rydal (Isaac), întâlneşte la Atena, chiar pe Acropole, un cuplu american fancy – frumoasa Colette (Dunst) şi bogatul ei soţ Chester (Mortensen). Plimbarea printre ruine se lasă cu o invitaţie la cină pentru Rydel, la hotelul luxos în care domiciliază noile sale cunoştinţe. Din acest punct lucrurile se complică rău de tot şi ghidul e prins într-o situaţie (aparent) fără ieşire. Eleganţă, interioare şi exterioare de vacanţe pentru cei avuţi, acţiune, într-un thriller al cărui regizor îşi ştie bine meseria.

Alexandru Muşina, Dactăr Nicu & his skyzoid band,

Poem în proză sau proză în strofe albe, volumul postum al lui Alexandru Muşina pune de-un dumnezeu postmodern şi de clica lui cyber, care licăreşte la intervale regulate asupra unei umanităţi nomade prin visul expirat al capitalo-comunismului. Dacă Mr God e un şef de scară cu BMW alb decapotabil şi-o Pamelă drept divină soaţă, atunci Lumea e „o reclamă pentru ceva care nu se mai fabrică de mult”, fiindcă s-a consumat şi nu mai dă reverii. Acuma lucrurile stau altfel: popoarele planetei dau năvală „în cartierul nostru” nu ca să fure, ca altădată, ci ca să se pozeze cu statuia Coanei Miţa biciclista, să viziteze „biserica popii Bilanţ, cu acoperişul din foiţă de platină şi portretele actorilor de la Hollywood în locul sfinţilor din icoane şi de pe pereţi” şi să deguste sânge proaspăt la barul Dracula. „Produsul local” bate universalul, Lumea mare nu mai e un complex, ci un prizărit personaj printre altele de pe-aci: siliconata, Johnny Walker, Merţanul, Dudu – poetul din tomberon, bunicile de la ţară care caută oul găinii prin tufe ca să ţi-l dea „la pachet”, Luci – emailistul latin lover, gagicile suferind de „depresie culturală” tratabilă prin „shopping-terapie” ş.a. Şi dacă universul e o farsă cauciucată, umorul diabolic e singura scăpare: „Cum zice şi reclama: «50% substanţă, 100% speranţă»”.

Alexandru Muşina, Dactăr Nicu & his skyzoid band, ilustraţii de Tania Maria Muşina, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013

Adrian Schiop, Soldaţii

Miezul narativ care lipsea romanelor anterioare ale lui Adrian Schiop prisoseşte în ultima apariţie: Soldaţii e lovestory-ul anxios dintre un jurnalist blazat şi un fost puşcăriaş – cu toate paradoxurile care decurg din această împreunare neverosimilă, de la incompatibilităţi rezolvate în potriviri de moment până la modificarea raportului de putere de la o clipă la alta. Această poveste gay care ameninţă să devină anthem-ul generaţiei mizerabiliste n-ar fi avut impact dacă în relieful ei Schiop n-ar fi transcris lumea Ferentarilor aşa cum e: dură şi neconcesivă, perversă şi pătată de kitsch, însă cu resurse de umanitate nebănuite de un ochi exterior. Soldaţii rămâne, fără îndoială, cel mai bun roman de anul trecut.

 

Adrian Schiop, Soldaţii, Editura Polirom, 2013

Sebastian A. Corn, Iovik

Nuvela sau mini-romanul Iovik este a doua carte a lui Sebastian A. Corn care apare în 2014, după Ne vom întoarce în Muribecca, masivul şi excepţionalul roman despre care am scris deja în Cultura. Iovik, un text fantastic într-o manieră aproape clasică, a la Mircea Eliade, reprezintă tocmai din acest punct de vedere o surpriză, lui Corn fiindu-i mai familiară ipostaza avangardistă decât cea a burgheziei mijlocii literare. Pe scurt, ar fi vorba despre un pictor ale cărui portrete provoacă moartea modelelor, printr-o contaminare de tip magic sau printr-o „simplă” capacitate predictivă. Subiectul, ce poate fi redus la relaţia de cauzalitate malignă dintre realitate şi arta care o oglindeşte, nu străluceşte prin originalitate, deşi Corn rezolvă intriga printr-unul dintre paradoxurile care îi sunt specifice: contribuie şi această impresie de déjŕ lu la patina clasică a povestirii. Bine scris, mini-romanul rămâne totuşi o scriere secundară în opera lui Sebastian A. Corn, lipsindu-i în primul rând, pe fondul multor calităţi minore, capacitatea de a face diferenţa.
Iovik a fost publicat în colecţia „Millennium Novella“ a editurii din Satu-Mare în care mai apăruseră Adrenergic!, de acelaşi Corn, Instincte umane de Ioana Vişan, În munţii nebuniei de
H.P. Lovecraft şi, de curând, Nuanţe de întuneric de Roxana Brînceanu.

 

Sebastian A. Corn, Iovik, Millennium Books, 2014, 94 pagini

Scurt istoric al Festivalului BABEL

Festivalul BABEL a reuşit în doar trei ani de existenţă (între 2007 şi 2009) să devină unul din cele mai puternice festivaluri de arte performative din Estul Europei. Am avut ca invitaţi unele din cele mai importante grupuri teatrale Europa, Compania Volksbühne din Berlin, Teatrul Changpa din Coreea de Sud, Teatrul KAZE din Tokyo, Teatrul Naţional din Erevan, Teatrul „Oskaras Korsunovas“ din Lituania şi mulţi alţii. Anul acesta, reacţia publicului târgoviştean şi a criticii de specialitate la anunţul relansării festivalului nostru a fost pozitivă în cel mai înalt grad, iar colectivul Teatrului „Tony Bulandra“ a observat cu mirare că fundaţiile stabilite de prima încarnare a festivalului BABEL au rămas neatinse şi inatacabile. Reţeaua noastră de relaţii internaţionale nu doar s-a păstrat, dar a crescut substanţial, iar numărul de artişti internaţionali de mare prestigiu interesaţi în participarea la festivalul nostru s-a dovedit atât de mare încât am început deja organizarea ediţiei din 2015. BABEL a fost conceput de la bun început ca un festival de talie europeană, iar autorităţile în domeniul cultural din Europa şi din lume au recunoscut acest fapt imediat şi continuă să reacţioneze în consecinţă.

Tema şi condiţiile festivalului BABEL în 2014

Festivalul Internaţional al Artelor Spectacolului BABEL este la a patra ediţie, reluându-şi activitatea după un hiatus de cinci ani. Festivalul se va desfăşura între 16 şi 21 iunie, în următoarele locaţii: sălile Teatrului „Tony Bulandra“, sala teatrului de păpuşi „Mihai Popescu“, sala „Matei Voievod“, precum ºi în numeroase alte spaţii în aer liber în întreg municipiul Târgovişte. Tema din acest an a festivalului este „Vorbire“. Am reunit artişti vorbitori ai unor limbi neobişnuite, fie datorită distanţei geografice faţă de România (limba persană), fie din pricina rarităţii în sine (limba poporului Saami, limba Mapadungu etc.), în încercarea de a crea primul festival dedicat unor minorităţi lingvistice, atât ca limbaj uzual, cât şi în sensul limbajului artistic.
În acest context, avem invitaţi din douăzeci de ţări: Chile, Brazilia, Franţa, Catalonia, Ţara Bascilor, Spania, Suedia, Olanda, Germania, Italia, Ucraina, Ungaria, Kosovo, Bulgaria, Rusia, Israel, Turcia, Iran, India, Marea Britanie, cărora li se alătură desigur şi România. Este vorba de trupe de teatru, grupuri de teatru de păpuşi, dans tradiţional, dans contemporan şi balet, artă plastică şi sculptură sonoră, muzică şi chiar teatru de stradă. La toate acestea se va adăuga şi o serie de workshop-uri şi discuţii libere susţinute de personalităţi ca Irina Margareta Nistor şi Ioana Crăciunescu, cu aportul unora dintre invitaţii noştri de seamă.
Timp de cinci zile, festivalul BABEL intenţionează să transforme municipiul Târgovişte într-unul dintre cele mai cosmopolite şi mai vibrante oraşe din România.

Pagina 1 din 212